ETIOLOGIE
Arsenul a fost folosit încă din antichitate la prepararea unor puternice otrăvuri precum: Aqua Toffana, Canttarella, Licoarea Pearson, Verde de Paris (cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru), săpunul Becoeur .
În anul 1909, P. Ehrlich descoperă Salvarsanul (un compus organic al arsenului) şi prorietatea lui de a vindeca sifilisul.
Arsenul ca atare, este un metaloid, uneori încadrat în grupa metalelor grele, fiind un compus cu acţiune cancerigenă şi teratogenă.
Sub formă de compuşi, organici sau anorganici, în prezent arsenul este folosit în diferite domenii.
Astfel, în terapeutică arsenicalele se folosesc pentru combaterea unor protozoare, spirochete sau ectoparaziţi . De asemenea poate fi utilizat în tratamentul unor boli autoimune (precum psoriazisul ), al unor forme de anemii, iar din anul 2000 este aprobat a se folosi în tratamentul unor leucemii.
În zootehnie, compuşii organici ai arsenului se folosesc ca aditivi alimentari datorită efectului stimulator al creşterii la porcine şi păsări.
Astfel, acidul arsanilic se foloseşte în hrana porcinelor, în doze de 45-100 ppm ca biostimulator, iar în doze de 200-250 ppm ca antibiotic în tratamentul unor dizenterii.
În agricultură, Arsenul sub forma diverşilor arseniaţi şi arseniţi se poate folosi uneori, ca insecticid, ierbicid sau raticid. Anhidrida arsenioasă (şoricioaica ) este cea mai toxică dintre combinaţiile arsenului.
Forma acută a intoxicaţiei poate fi produsă prin ingestia accidentală a produselor pe bază de arsen prin accesul la containere şi recipiente nesupravegheate, prin venirea în contact direct cu produsele ţintă ale tratamentului (de exemplu viile sau păşunile tratate) sau prin otrăvire deliberată.
Forma cronică a intoxicaţiei se produce exclusiv prin poluare industrială, în zonele cu fabrici de produc sau folosesc compuşi pe bază de arsen.
PATOGENEZA
Compuşii arsenului nu acţionează în organism decât după transformare în forma activă de oxid de arsen. Acesta are afinitate pentru grupările sulfhidrice ale diverselor sisteme enzimatice, mai ales ale anzimelor cu două grupări tiolice pe care le blochează şi le inactivează – fiind un toxic tiolpriv, puternic şi cumulativ.
Efectele generală sunt de natură iritantă, cu tulburări de nutriţie şi distrugere de ţesuturi prin necroză lentă. Acţiunea distructivă se explică prin paralizia capilarelor, ducând la stază sanguină şi tulburări trofice. În prezenţa zincului sau a cuprului, arsenul are efect sinergic de 2-3 ori mai mare.
Compuşii arsenului sunt embrioletali şi teratogeni, putând traversa bariera placentară şi acumulându-se în ţesuturile fătului. De asemenea s-a demostrat experimental capacitatea arsenului de a produce mutaţii genetice, în cazul expunerii cronice, efectul toxic cancerigen al acestuia, precum şi efectul antagonist asupra unor elemente esenţiale precum iodul şi seleniul.
Dozele letale diferă în funcţie de specia de animale afectată precum şi de produsul pe bază de srsen folosit. Doza letală orală de arsenit de sodiu este în medie de 5-25 mg/kg.
Doza toxică este de 400-2000 ppm (pentru a produce forma cronică a intoxicaţiei) şi de 8000 ppm pentru forma acută.
În intoxicaţiile acute, toxicul se acumulează în special la nivelul sistemului nervos central, piele şi structuri asociate (unghii, păr), muşchi. Pot apare fenomene de pseudo-toleranţă sau de scădere a absorbţiei intestinale, în cazurile expunerilor îndelungate la doze foarte mici.