ETIOLOGIE
Din circa 2500 de specii de şerpi cunoscute, aproximativ 400 de specii sunt veninoase. Viperele (familia Viperidae ) formează grupul de şerpi veninoşi propriu-zişi, cu importanţă pentru medicina veterinară din România:
Vipera berus ( vipera comună, întâlnită în Munţii Apuseni şi Podişul Transilvaniei),
Vipera ursini renardi (vipera de stepă, găsită şi în Delta Dunării),
Vipera ammodytes ammodytes (vipera cu corn din Valea Cernei şi Munţii Apuseni),
Vipera ammodytes montadoni (Dobrogea)
Conturul triunghiular al capului unei vipere este dat de cele 2 glande veninoase aşezate lateral. Intoxicaţia se produce prin muşcătura şerpilor şi inocularea veninului în corpul victimei, atunci când animalele se află la păscut (rumegătoare, cai) sau în timpul vânătorilor (câini).
Locul muşcăturilor este cu predilecţie la nivelul abdomenului şi al ugerului (în cazul rumegătoarelor, care stau culcate) şi la nivelul nasului sau membrelor (la câine). O incidenţă crescută a muşcăturilor de şerpi se constantă între lunile aprilie şi octombrie.
PATOGENEZA
Veninul de şarpe având o compoziţie protidică, se caracterizează prin proprietăţi antigenice şi conţine următorii compuşi toxici activi.
Toxine : neurotoxine, cardiotoxine, citotoxine şi hemotoxine
Enzime : L-amino-acidoxidaza (rol în hidroliza aminoacizilor), hialuronidaza (facilitează pătrunderea veninului în ţesuturi), fosfolipaza A2 (distruge eritrocitele şi teaca de mielină a nervilor), nucleaza
Metale : cupru şi zinc cu acţiune co-enzimatică.
Severitatea intoxicaţiei depinde de vârsta şi greutatea animalului muşcat, doza de venin inoculată precum şi de numărul distinct de muşcături.
Doza letală pentru câini este de 10 mcg/kg în cazul viperelor.
De remercat că veninul este termostabil (până la 123 grade Celsius), nu este influenţat de putrefacţie şi este foarte activ când a pătruns direct în sânge.
Acţiunea îndelungată, în doze mici, este cancerigenă.