ETIOLOGIE
Acidul cianhidric şi compuşii acestuia reprezintă unul dintre toxicii cei mai puternici pentru aproape toate formele de viaţă. Acidul cianhidric sau prusic este un acid anorganic foarte slab, lichid, incolor, şi cu miros înţepător de migdale amare. Cianurile sunt sărurile acidului cianhidric cu diferite metale (Na, K, Ca, Zn, Ba, Cd, Cu, Au, Ag, Pb, Hg) şi cu amoniacul (NH4CN, cianura de amoniu). Cianurile sunt ubicuitare în natură, fiind produse în urma reacţiilor metabolice a unei game largi de microorganisme şi peste 2650 de specii de plante.
Niveluri mari ale acestor substanţe pot fi întâlnite în apropierea unor obiective industriale, fiind folosite la prepararea băilor de galvanizare sau ca reactiv de laborator în diferite sinteze. Otrăvirea cu cianuri poate fi provocată prin inhalare de vapori, gaz, praf sau reziduuri solide fine, absorbţie prin intermediul pielii sau prin ingerarea accidentală.
Contaminarea mediului prin accident ecologic cu cianuri este de o gravitate extremă, toate organismele vii din zona expusă fiind în pericol mortal.
Glicozizii cianogenetici sunt compuşi naturali sau sintetici, care prin hidroliză produc un compus non-glucidic (aglicon), o moleculă de acid cianhidric liber şi una sau mai multe molecule ale unui glucid sau acizii acestuia. Există aproximativ 14 glicozizi cianogenetici naturali, distribuiţi în peste 1200 de specii de plante.
În culturile furajere, asemenea plante sunt: Sorghum vulgare (mătură, mălai tătăresc etc), Sorghum sudanense (iarbă de Sudan), Sorghum sacearatum (ce conţine durrina), Trifolium repens (trifoi alb) etc. În flora păşunilor, miriştilor şi fâneţelor, cele mai importante plante de acest fel sunt: Sorghum halepense (costrei), Lolium (meişor, mei pădureţ), Poa (firuţă, floarea fânului), Cynodon (pir gros, iarba câinelui), Holcus (ovăscior, flocoşică, iarba cailor), Carex (rogoz), Andropogon (păiuş dulce, sardină, bărboasă), Juncus (pipirig, rugină, iarba mlaştinei), Melica (mărgică), Linum (in cultivat sau sălbatic ce conţine linamarina), Lotus (ghizdei, trifolişte, colţunată), Trigolchin (broscăriţă), Scirpus (ţipirig), Ruta (virnat), Anthoxantum (iarba viţeilor), Gfyceria (mana de apă, ruorică) etc. În frunzele tinere de Sambucus (soc), Ribens (agriş), Padus (mălin alb) etc, în miezul crud al sâmburilor de Prunus (prun), Cerasus (cireş, vişin), Piersica (piersic), Amigdalus (migdal), Armeniaca Al. J. (cais, zarzăr), Cydonia etc, în seminţe de Pisum (mazăre), Vicia (măzăriche) se întâlnesc principii cianogeni.
Acidul cianhidric poate fi utilizat şi ca insecticid şi rodendicid , în special în încaperi bine izolate (de exemplu produsul Zyklon).
PATOGENEZA
Acţiunea toxică a ionului cian se datorează capacităţii sale de a inhiba unele enzime, în special citocromoxidaza, întrerupând lanţul respirator şi împiedicând utlizarea oxigenului de către celule, ceea ce determină asfixie celulară.
Sângele rămâne saturat cu oxigen (ceea ce explică nuanţa de roz a tegumentelor în cazurile de intoxicaţie mortală).
Celula nervoasă este deosebit de sensibilă la anoxie, fiind prima afectată în acest tip de intoxicaţie.
În otrăvirea masivă cu cianuri, mecanismul toxicităţii este mult mai complex. Astfel este posibil ca şocul endogen produs prin eliberarea aminelor biogene să determine stop cardiac.
Cianurile pot provoca atât vasoconstricţie arteriolară pulmonară, cât şi vasoconstricţie arteriolară coronariană, urmate direct sau indirect de insuficienţă cardiacă, apărând creşterea presiunii venoase centrale corelată cu scăderea presiunii arteriale.
Rumegăroarele (bovine şi oi) sunt mult mai susceptibile la otrăvirea cu acid cianhidric, decât animalele monogastrice (cai şi porci). pH-ul scăzut al stomacului monogastricelor favorizează distrugerea enzimelor care catalizează reacţia de transformare a glicozizilor cianogenetici în acid cianhidric liber. Acţiunea microorganismelor din rumen favorizează de asemenea metabolizarea glicozizilor cianogenetici.
Doza toxică se apreciază la cca 1 mg HCN/kg corp. La păşune, rumegătoarele înfometate este suficient să pască timp de 5 - 10 minute (cca 3 - 5 g iarbă/kg corp), pentru ca intoxicaţia să se declanşeze rapid, în toată gravitatea sa şi în timp de 30 minute şi până la 2 - 3 ore, tot efectivul de animale poate muri, chiar pe păşune.
Sacrificările de necesitate sunt o raritate din cauza evoluţiei şi morţii rapide a animalelor intoxicate. La monogastrice semnele intoxicaţiei apar după cca 5 - 8 ore.